Ne-am oprit la un hotel-restaurant de pe autostrada. Prin faptul ca scriu aceste randuri ma integrez perfect in grupul de sexagenari cu care calatoresc si care puncteaza atent in carnetelele lor, fiecare oras prin care trecem. In fata mea se afla un cuplu, pe la 55 de ani, obezi amandoi de nu-ncap pe scaune. El este genul de barbat care poarta sosete albe si sandale. In acelasi timp, nu separat. Ea- fata de manichiurista, parul blond-oxigenat si spalacit pentru ca probabil se vopseste o data cu caderea frunzelor. Are un brat gros cat capul meu si pareri solide despre orice, pentru ca ea “a circulat”. Din cand in cand il dojeneste usor pe “tata”.
Mancam un snitzel vienez pe terasa de desupra muntilor. E superb. Liniste, mult verde sa te pierzi in el si un peisaj care te lasa fara suflare. “Oldtimer” – for future refference. Ha! O fi vreo coincidenta ca am oprit aici?
Manichiurista isi ridica bratele-i pe tetiera, iar parul de la subrat, ras odata pe luna, il inteapa pe “tata”, al carui umar se revarsa printre scaune pana aproape de carnetelul meu. Parul din urechile lui “tata” ma priveste amenintator.
La “Oldtimer” parcarea este impartita pe categorii: are locuri speciale pentru tiruri, pentru masini mici, pentru persoane cu handicap si pentru femei. Nu este nici o gluma cu tenta misogina referitoare la incapacitatea femeilor de a conduce. Foarte multe femei conduc singure pe autostrada si sunt in pericolul de a fi atacate de cum trag pe dreapta. Pentru a preveni asta, locurile de parcare pentru femei sunt situate chiar in fata intrarii in restaurant, care este ilumintata si are camere video. Aceeasi grija o arata si fata de animale. Caprioarele pot traversa liniste autostrada pe podurile special construite pentru ele de-a lungul tuturor drumurilor care traverseaza Austria. Pentru broscutele testoase, baietii au construit tuneluri subterane care le faciliteaza trecerea, fara a le scoate din ritmul lor natural.
Am gasit locul unde as vrea sa traiesc. Cred ca am spus asta cel putin o data pe zi timp de 13 zile. Locul de azi este la granita Austriei cu Italia, pe malul lacului Zell, plin de barci cu panza sau cu motor. Cum ar fi sa ma intorc acasa si sa dau o tura cu barca pe lac, seara inainte de culcare? Sau sa ma trezesc cu ochii in lac si in munte in fiecare dimineata? Sau sa beau un pahar de vin rosu pe ponton? Ai veni cu mine ? Sau sa facem dragoste in timp ce furtuna se dezlantuie pe lac ? Sa ne pierdem in zgomot de picuri, de apa, de stele, de luna? Hai, vrei?
“Motanelul” este omniprezent in aceasta parte a Europei. A fost adus din America prin anii ’70 pentru a sapa tunelele din Alpi, Apenini si Pirinei. Sfredelul gigant era pus pe o platforma cu roti si lasat sa-si faca treaba. Pe o raza de 6 km in jurul lui se auzea un zgomot ca torsul unui motan.
Genova este orasul unde este absolut normal ca fiecare familie sa aiba o masina si o barca. In weekend marea este impanzita de cele mai variate tipuri de ambarcatiuni. Orasul a fost construit pe dealuri printre pante abrupte. Nici nu pot sa-mi imaginez ce tehnologie se afla in spatele acestor blocuri de zeci de etaje inaltate pe cele mai inalte forme de relief. Totul se termina intr-un port superb. F., ajuns in port a intrebat: “Unde e portul? Ca nu vad nimic, doar blocuri.” Cand unul din “blocuri” a inceput sa se miste si sa pluteasca lin a inteles.
Vegetatia condimenteaza peisajul cu o combinatie vesela de pini, palmieri, maslini, copacei cu flori roz si albe.
Noaptea are loc un spectacol fantastatic, daca privesti din port inspre oras. Colinele sunt presarate cu mii de luminite.
Ma tot intreb cum o fi sa te trezesti (devine teme recurenta in jurnalul de bord)sambata dimineata, sa-ti iei nevasta, copiii si ice-box-ul si sa o porniti in larg pentru o zi? Asa cum noi mergem la iarba verde, ei merg la mare albastra.
Astept cu interes urmatorii 2000 de ani, cand poate vor veni extraterestri sa ne ajute, ca noi singuri nu suntem in stare.
Suntem pe Autostrada dei Fiori si au inceput leandrii.
Femeia care vorbeste singura sta evident vis-a-vis de mine. Cateodata din mijlocul conversatiilor pe care le poarta de una singura, si credeti-ma nu se sfieste sa vorbeasca cu voce tare, ma intreaba si pe mine ceva de genul: “Ce frumoasa era melodia ai de la Mamaia din 1978, cine o canta oare?” Acum s-a trezit si a dat cu ochii de panourile albe antifonice de pe marginea soselei. Exclama: “Ce ceata! Fiti atenti ce ceata e afara!”
Revenind la manichiurista, rosteste cu o fata de bivolita rasfatata: “Tata, mi-e cald, tine-ti mana pe piciorul tau!” :))
Draga Mosule, m-am hotarat in sfarsit ce-mi doresc de Craciunul acesta: un porsche ca si al lui hank, un motor, o barcuta, Riviera Ligurica si marea toata!. Multumesc anticipat.
Intram in Franta. Prima localitate-Menton, trompete si Mademoiselle chant le blues.
Am invatat si despre meserii noi, la fabrica de parfumuri Galimard, langa Nisa. Galimard si Grasse sunt practic capitalele mondiale ale parfurmurilor. Pentru un litru de esenta se distrug o tona de flori. Intr-un parfum sunt combinate 300 de arome. Cel care le combina se cheama “nas” (ca si organul olfactiv). Biroul lor se numeste orga datorita aspectului: o masa in forma de semiluna cu rafturi in fata, pe care sunt aranjate zeci de sticlute cu arome- cele de sus sunt cu aromele pe care le simtim in primele 5 secunde dupa fas- fas, cele de la mijloc persista 30 de minute, iar cele de la baza rezista 24 de ore. Exista 4 scoli de “nasi” in lume si 250 de practicanti ai meseriei, toate femei. Lucreaza 2-3 zile pe saptamana cate 2 ore pe zi. Nu au voie sa fumeze, sa manance picant sau sa faca baie in piscine. Cu alte cuvinte nimic ce le-ar periclita simtul mirosului. Au capacitatea de a recunoaste 3000 de arome. Da, am scris trei mii. Evident de aceea, ele sunt cele care iau 40% din pretul oricarui parfum.
Trec ultima granita dintre Franta si Spania. Incepe o melodie in ritm de castagnete. Toti cei din jurul meu incep sa o fredoneze. Ra-ra-ri-ra-ra-ra. Familia “salvati balenele” isi canta unul altuia, acompaniati de femeia din dreapta mea, cea care are o nevoie de comunicare de nestavilit. Cei de pe ultimele scaune ale autocarului incep si ei. O doamna din fata exclama: “Aaaa, e melodia #*@^ ”. I am obviously too young for this bus!! Incepe a doua melodie, la fel de necunoscuta pentru mine, nu si pentru ceilalti participanti la excursie. Un domn in spate fluiera, in fata o doamna bate ritmul in tetiera, iar toti ceilalti acompaniaza cu ra-ra-ri-uri. M. imi spune ca eu nu eram nascuta inca...”Ah ce mai dansam pe vremuri si nu stiam de unde vine... ra ra ri”.
Pot spune ca am avut o zi plina: am luat micul dejun in Italia, pranzul in Franta si cina in Spania.
Plecasem din Romania cu sufletul innegrit de uratul cotidian si de tristetea apasatoare. Mi-am clatit ochii cu lei inaripati, coloane infinite si vulturi bicefalici. Si cand toate acestea nu au mai fost de ajuns, mi-am scaldat sufletul mistuit de focurile lui Hades in Golful Ingerilor (poza).
Postări
